Thursday, 26 December 2013

Nimic fara Dumnezeu



Nu numai acum, la începutul mileniului III, există oameni cărora nu le place să le pomeneşti de Dumnezeu, de Biserică, de morala creştină. Ci, au existat şi în alte timpuri, e drept că nu atât de numeroşi; oameni care n-au avut de-a face cu Dumnezeu şi Biserica. Iată, acum 100 de ani, pe vremea lui Ion Luca Caragiale, existau asemenea oameni. Şi el, cu simţul lui critic şi deosebit de pătrunzător, surprinde o stare de lucruri în eseul intitulat “Noi şi Biserica”: „Încă demult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat demult cărarea ce duce la locaşul icoanelor.
Boieri, ostaşi, negustori, meseriaşi, dascăli, slujbaşi mari şi mici, s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească, toţi sunt astăzi „liberi cugetători”. Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, la fel trebuie să fie femeile dumnealor, adică „libere-cugetătoare”; şi, prin urmare, cum ar putea fi copiii dumnealor, decât cum sunt mamele, adică „liberi-cugetători”.
Părinţii voştri! Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi noi. Mii şi mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră, şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul. Ei au crezut şi s-au închinat, şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.
Noi nu ne mai închinăm, pentru că nu mai credem. Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere, inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră. Şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei cugetări, noi românii, foşti ortodocşi, care suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.
Închină-se Asia, bătrâna înţeleaptă, şi nobila şi ingenioasa ei fiică, Europa! Închină-se Africa cu toate negrele ei seminţii! Închină-se iscusita Americă! Noi nu ne închinăm! Închină-se nerozii!
Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia închinăciunii! Clopotele-s zgomot! Icoanele fleacuri, credinţa moft! Închiză-se bisericile! Surpă-se zidurile lor! Părinţii noştri care le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă. Ei n-aveau spiritul de examen. Noi suntem oameni moderni.
Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste pe care, după cerinţele progresului, să se zidească hoteluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ. Să nu care cumva să îndrăznească a ridica glasul cineva, în cazul cel mai bun pentru dânsul ar fi un om ridicol. E destul că Biserica e tolerată.
Un slujitor al altarului, când stătea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sfântul Ignatie al Constantinopolului, mi-a spus cu adânc amar: „Nu le e frică fiule, de bătaia lui Dumnezeu?” „Nu, părinte”, i-am răspuns. „Nu-i e frică nimănui de bătaia cui nu este. Ai uitat că ai de-a face cu lume care nu crede în Dumnezeu, cu o lume căruia nu i-a fost frică să prefacă în puşcărie lăcaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac oseminte de măreţi voievozi?”
Se va mai schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la Dânsul? Dumnezeu ştie!
Deocamdată, copiii noştri vor merge pe calea noastră, cuminte. De ce avem şcoli româneşti în care urmează înalte învăţături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze şi ca să ni-i crească. Din aceste şcoli naţionale ies pe fiecare an sute şi mii de viitori cetăţeni luminaţi, toţi liberi cugetători, plini de dispreţ pentru vechea, rătăcită credinţă creştină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată. Ei au învăţat o religie mai omenească decât cea creştinească. O religie care predică nu mila sau îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia, o religie aspră care predică omului: „Eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia. Fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi. Nu te uita o clipă sus spre cer; aici, jos, pe pământ, uită-te cu ochii în patru, ca şi cum ai avea patru labe. Aici, pe pământ se isprăveşte totul pentru tine. Eşti fiară, fii fiară! Fiarele n-au biserică; fiarele nu se închină, fiarele n-au Dumnezeu.”
După o sută de ani, în spirit, aceste afirmaţii se potrivesc. Atunci când pui cu prea multă insistenţă problema credinţei, a credinţei lucrătoare prin iubire, dacă nu eşti prigonit, rişti – aşa cum spune Caragiale – să fii ridiculizat. Şi atunci îţi dai seama că este actual cuvântul Mântuitorului: “Nu daţi mărgăritarele voastre câinilor şi porcilor”.


 Ion Luca Caragiale, Nimic fără Dumnezeu, Editura Anastasia, 1997, p.65
Fragment din cartea Morala Imparatiei-Autor:Andrei Andreicut

Tuesday, 24 December 2013


FIUL: " Tati, pot să-ți pun o întrebare? "
Tata: " Da, sigur, ce este?"
FIUL: " Tati, cât de mult castigi intr-o oră? "
Tata: " Nu-i treaba ta, ce mă întrebi așa ceva ! "
FIUL: " Vreau doar să știu... te rog, spune-mi, cât de mult castigi intr-o oră? "
Tata: " Dacă vrei să știi, eu fac 100 de lei pe oră. "
FIUL: " Offf... (cu capul în jos) ! "
FIUL: " Tati, pot să te rog să-mi împrumuti 50 de lei ? " Tatăl s-a infuriat !
Tata : " Daca asta e singurul motiv pentru care ai intrebat cat castig... ca să poți împrumuta niște bani pentru a-ti cumpăra o jucărie sau alte prostii... atunci du-te direct în camera ta și du-te la culcare. Asta e egoism curat, iar eu muncesc din greu in fiecare zi pentru un astfel de comportament copilăresc. " Băiețelul s-a dus in liniște în camera lui și a închis ușa. Omul s-a așezat la masa si s-a enervat si mai rau gandindu-se la întrebările băiețelului. Cum îndrăznește sa puna astfel de întrebări doar pentru a obține niște bani? După aproximativ o oră, omul s-a calmat și a început să se gândească: Poate că avea într-adevăr nevoie să cumpere ceva cu 50 de lei și el într-adevăr nu a cerut bani de foarte multe ori. Omul s-a dus la ușa camerei baiatului si a deschis-o.
Tata: " Ai adormit, fiule? "
FIUL: " Nu tati, sunt treaz ".
Tata: " M-am gândit, poate am fost prea dur cu tine mai devreme.
A fost o zi lungă la serciviu și mi-am varsat nervii pe tine. Uite aici cei 50 de lei pe care i-ai cerut..." Băiețelul era numai zâmbet. FIUL: " Oh, multumesc tata! " Apoi, intinzand mana sub pernă, el a scos niste bancnote mototolite. Văzund că băiatul avea deja bani, omul simtea cum il cuprinde furia din nou. Băiețelul a numărat incet banii, și apoi s-a uitat în sus la tatăl său. Tata: "De ce vrei mai mulți bani dacă aveai deja ?
" FIUL: " Pentru că nu am avut destui, dar acum am. "
"Tati, uite, am 100 de lei acum. Pot să cumpăr o ora din timpul tau? Te rog sa ajungi acasa mai devreme maine. Aș vrea să iau cina cu tine." Tatăl a fost zdrobit. El si-a infasurat brațele în jurul fiului său mic și l-a rugat sa-l ierte. "E doar un memento scurt pentru noi toti care lucram din greu în viață. Noi nu trebuie să lăsăm timpul sa ne alunece printre degete fara sa petrecem o parte din el cu cei care contează cu adevărat pentru noi, cei aproape de inimile noastre. Poate ca ar fi bine daca am reusi sa impărtășim cei 100 de lei - in valoarea lor temporara - cu cineva care ne iubeste ? Dacă murim mâine, compania pentru care lucrăm ne va putea înlocui cu ușurință. E o chestiune de zile. Dar familia și prietenii pe care ii vom lăsa în urmă vor simți pierderea pentru tot restul vieții lor. "

Wednesday, 4 December 2013

Increderea in Dumnezeu


Era o tristă zi de iarnă. Un copilaș de 7-8 ani,  statea singur și tremurând de frig,  pe-o bancă, în parcul unui oraș. Era inghetat de frig , căci hăinuța de pe el era subțirică, iar pantalonașii aveau două găuri mari la genunchi! Buzișoarele îi erau vinete și față slabă era galbenă ca ceara. Poate o fi avut o supărare mare, căci plângea și din când în când privea spre cerul  acoperit de nori. Pe lângă el trecuseră multe persoane fără să le pese de el.
Într-o vreme, un domn bătrân se apropie de el și-i spuse părintește:
- Ce faci acolo, micuțule? Aștepți pe cineva? Da, domnule, îi răspunse copilașul. Aștept pe Dumneze, să vină să mă caute.
-Ce vrei să spui, drăguțule! Ești bolnăvior? Crezi ca ai să mori?
-Nu, dar anul trecut, EL a trimis să caute pe tatăl meu și pe fratele cel mic al meu, ca să-i aiba în casa Lui, în cer. Iar ieri, la spital mama mi-a spus, că și ea pleacă tot acolo și că Dumnezeu nu mă va părăsi în nici un fel. Acum, adaugă el în lacrimi, nu am pe nimeni care să mă îmbrățișeze și să-mi dea să mănânc. Și iată, e atâta vreme de când mă uit în sus la CER, să văd, dacă vine DUMNEZEU, dar nu văd nimic!Totuși, DUMNEZEU va veni desigur, dacă-l mai aștept putin. Nu e așa, domnule?
-Da, copile dragă, zise domnul, podindu-l lacrimile. Nimeni nu așteaptă in zadar pe Dumnezeu, El m-a trimis să port grijă de tine. Vino cu mine. Nu te voi lăsa să duci lipsă de nimic.
Ochii copilașului străluciră de bucurie. Și pe fața lui stralucea de bucurie.
-Știam eu, zise el, ca Dumnezeu  va veni, sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată nu a spus minciuni!